Ochii lui albaştri se întunecaseră, părul său negru sclipea fantastic unduit de adierea fină a vântului. Mâinile sale, cu degete subţiri şi lungi îi cuprindeau faţa într-o atingere uşoară, asemeni unei aripi de porumbel. Din ochii de un căprui intens, aproape negru, izvorau lacrimi calde ce se prelingeau pe palmele lui. Durerea ce se citea în acest tablou era extraordinară. Suferinţa celor doi era copleşitoare, feţele lor purtau paloarea morţii, care le dădea totuşi o expresie deosebită, făcându-i să pară doi zei ai infernului. Părul ei, ca de foc îi împletea sălbatic braţele.

Mureau înlănţuiţi într-o ultimă îmbrăţişare ce avea să fie eternă, iubirea lor îi purta pe tărâmul veşniciei. Ochii morţi erau îndreptaţi spre cerul de un albastru perfect. Lumea lor era acum nemărginită, peste tot se simţea mâna creatoare a spiritelor lor. Se închiseseră într-o lume numai a lor, pe care şi-o făuriseră singuri, departe de oameni, departe de tot.

Viaţa îşi urma cursul ei firesc, dar ei erau în afara sa, timpul nu mai avea nici o însemnătate. Păşeau într-un tărâm de rai ce le dădea o stare de completă beatitudine, un extaz constant, prelungit până la limita extremă. Îşi găsiseră fericirea, nu aveau nevoie de nimic uman, erau doar două suflete pure, departe de durere.

Evadarea lor era totală, nu mai păstraseră nici o legătură cu lumea exterioară, descoperiseră libertatea, iar acum trupurile le erau inutile. Puteau să spună că în sfârşit trăiau cu adevărat, aflaseră sensul vieţii, existenţei.

AMALTHEIA